Dossier de presse

In 1993, apǎrea la Montreal într-o agitaţie mediaticǎ cvasi-ignoratǎ tocmai de cei care ar fi trebuit sǎ fie mai sensibili la ea, românii din Montreal, cartea unui compatriot de-al lor, Anton Anghel, Fortuna Star. Publicat la una din editurile importante din Québec, VLB, romanul a devenit un best-seller al anului, dar apoi s-a cufundat într-un anonimat pe care nimeni n-a pǎrut sǎ-l regrete. Era vorba însǎ de un roman din multe puncte de vedere absolut remarcabil care bine promovat de un «grup de influenţǎ» ar fi putut deveni, probabil, la fel de faimos ca Papillon al lui Henri Charrière la sfîrşitul anilor ‘60. Dar pentru ca un asemenea grup de influenţǎ sǎ fi avut în vedere cartea lui Anton Anghel şi apoi sǎ se fi manifestat, era necesarǎ mai întîi prezenţa în viaţa literarǎ a autorului. Or acesta a apǎrut brusc de niciunde şi a dispǎrut tot aşa fǎrǎ sǎ lase nici o urmǎ. Aşa încît astǎzi, la paisprezece ani de la apariţia cǎrţii nimeni, inclusiv editorul ei, nu ştie nimic despre autorul cǎrţii, nici unde se aflǎ, nici dacǎ mai scrie, nici mǎcar dacǎ mai trǎieşte.

Anton Anghel face parte din categoria scriitorilor aventurieri în care gǎsim, indistinct, naturi atît de diferite precum François Villon, Arthur Rimbaud, Jean Genet, Albertine Sarrazin Thomas de Quincey sau Henri de Manfreid - fǎrǎ sǎ-l uitǎm desigur pe Henri Charrière. Singurele amǎnunte sigure despre viaţa lui le gǎsim în cele douǎ pagini de «en guise d’introduction» care preced romanul. Aflǎm astfel cǎ autorul a executat între 1981 şi 1988 o condamnare de şapte ani într-o închisoare federalǎ canadianǎ cu securitate maximǎ, Archambault, pentru devalizarea unui camion blindat care transporta milioane de dolari. În 1990, în aprilie, dupǎ o îndelungatǎ supraveghere din partea poliţiei este arestat din nou la domiciliul sǎu unde se descoperǎ o listǎ de prezumtivi complici, membri ai unei bande de posibili rǎufǎcǎtori înveteraţi. Numele «bandiţilor» sînt cît se poate de internaţionale şi unele chiar sugestive: Alex Bandera, Stalin, Rocco Damiani, Musulimu, Nastasia, Sonia Schneider, Herman Reig, Rousseau. Anton Anghel este trimis iar în penitenciarul de la Archambault şi i se intenteazǎ un proces în care acuzaţia de organizare a unei bande cu scopuri criminale îl face pasibil de o condamnare la închisoare pe viaţǎ. Cu toate acestea ceilalţi complici rǎmîn de negǎsit, iar numele lor nu figureazǎ în niciuna dintre bazele de date ale corpurilor de poliţie interesate, nici ale Jandarmeriei Regale din Canada, nici ale F.B.I-ului american, nici ale Interpol-ului. Enigma care dǎ multǎ bǎtaie de cap poliţiei este rezolvatǎ cînd Anton Anghel demonstreazǎ la proces, în faţa juriului cǎ lista de «complici» era de fapt lista personajelor dintr-un viitor roman, Fortuna Star. Dezodǎmîntul, dupǎ dezbateri aprige, este un happy-end, s-ar zice, caragialesc: «Cei doisprezece juraţi pronunţǎ verdictul. În unanimitate, Anton Anghel este declarat nevinovat. Profund dezamǎgiţi, poliţiştii promit solemn cǎ vor începe sǎ-l citeascǎ pe Proust. Şi în plinǎ şedinţǎ a Curţii Superioare, Anton Anghel, fǎrǎ sǎ le poarte picǎ, dǎ mîna cu ei şi le ureazǎ noroc»

Ironicǎ şi condescendentǎ, trimiterea poliţiştilor sǎ citeascǎ Proust nu se dovedeşte totuşi suprarealistǎ dupǎ ce parcurgem Fortuna Star. Nu pentru cǎ romanul autorului româno-canadian ar avea vreo asemǎnare cu ciclul Timpului pierdut, cu stilul învǎluitor şi cu fineţea sulfuroasǎ a personajelor proustiene, ci pentru simplul motiv cǎ sub aparenţele unui roman de acţiune trepidantǎ, Fortuna Star este de fapt un roman complex, nereductibil la o lecturǎ unicǎ.

Romanul este istoria, întinsǎ pe durata a douǎ sǎptǎmîni a unui hold-up asupra unei companii Tiger Armoured Car în seifurile cǎreia se gǎsesc, înainte de a fi transportaţi, patruzeci de milioane de dolari. Respectînd etapele şi ingredientele unei bune proze de aventuri Fortuna Star este presǎrat totodatǎ cu numeroase scene debordînd rînd pe rînd - sau simultan - de violenţǎ, sex , umor şi melancolie. La drept vorbind, romanul e un fel de basm parodic, începînd din primele secvenţe cînd Alex Bandera, în faţa marii încercǎri care-l aşteaptǎ, îşi procurǎ armele şi o salveazǎ de la moarte pe frumoasa Sonia Schneider. Care va deveni, fireşte, o colaboratoare de nǎdejde, una dintre liderele grupului, alǎturi de Nastasia, cealaltǎ femeie «teribilǎ» a romanului. De-a lungul celor douǎ sǎptǎmîni, se vor adǎuga alte şi alte personaje, eroii vor beneficia de ajutoare aproape miraculoase - ca o rǎsplatǎ providenţialǎ pentru caracterul lor frumos! - iar finalul este un happy-end deopotrivǎ bufon şi melancolic. S-a terminat povestea, cine trebuia sǎ fie pedepsit, a fost pedepsit, obiectivul a fost atins şi eroii reintrǎ în viaţa obişnuitǎ şi rutinierǎ din care au avut iluzia cǎ nu fac parte. Nastasia şi Sonia se consacrǎ, fǎrǎ multǎ pricepere, sǎ frigǎ un purcel, Stalin şi Théo Vaida joacǎ poker pe seminţe (datoritǎ interdicţiei de a juca pe bani pe care le-a impus-o şeful, Alex Bandera), iar alte douǎ personaje feminine, Elvira Brown şi Juliette, cu apariţii intermitente, dar cu roluri deloc neglijabile în acţiune, se preocupǎ pline de abnegaţie într-o camerǎ alǎturatǎ sǎ-l ajute pe Rousseau, să depășească una din numeroasele lui crize de priapism. Între timp, Alex Bandera rǎtǎceşte cu o tristeţe vagǎ prin locurile unde a început totul, un platou întins plin de turişti, o belvedere de pe muntele Mont Royal ce separǎ estul de vestul Montrealului.

Existǎ, ca în orice naraţiune de acest tip, maniheismul de rigoare, tabǎra bunilor şi tabǎra rǎilor, dar ne aflǎm într-o lume populatǎ aproape exclusiv de bandiţi inteligenţi care în focul acţiunii, între douǎ rafale de gloanţe, sau înaintea unei crime reflecteazǎ cu seriozitate la principiile generale care guverneazǎ lumea în care se învîrt ei, sau pǎlǎvrǎgesc la nesfîrşit, nepǎsǎtori şi bine dispuşi antrenaţi în polemici zeflemitoare ori în discuţii aburite de idei nietzscheene şi anarhiste. Poliţiştii sînt simpli figuranţi şi dupǎ ce furtul se produce, dispar cu totul de pe scenǎ. Singura sursǎ a conflictului este confruntarea dintre bandiţii buni şi bandiţii rǎi. S-ar zice cǎ fondul sufletesc al celor buni, Alex Bandera şi complicii lui, - care şi-ar putea însuşi cu deplinǎ îndreptǎţire celebra formulǎ «unul pentru toţi, toţi pentru unul» - nu este inedit, cǎ el pare inspirat de spiritul muşchetarilor lui Dumas. Dar lipsa de originalitate în privinţa aceasta, realǎ, nu e supǎrǎtoare. Mai întîi, ea este mascatǎ de abilitatea autorului de a povesti captivant, sugestiv, într-un ritm alert, cu o bunǎ tehnicǎ de creare şi intensificare a suspens-ului, totul însǎ pe fondul unui realism crud inaccesibil literaturii lui Dumas. Iar în al doilea rînd, romanul lui Anton Anghel este polifonic. Existǎ o prima linie melodicǎ dominantǎ, de roman de acţiune, dar existǎ şi o a doua, de roman cavaleresc care aşazǎ toate zbaterile personajelor sub semnele unui Ev Mediu îndepǎrtat, şi aceastǎ a doua linie, foarte simpaticǎ, poate fi urmǎritǎ ca o persiflare, probabil involuntarǎ, a post-modernismului. Ea se datoreazǎ unui personaj, Virgil Bérubé, zis Poetul, personaj iniţial insignifiant dar devenit spre finalul romanului la fel de important ca Alex Bandera. Cu mintea rǎtǎcitǎ, aidoma lui Don Quichotte, în secolul al XIII-lea, în vremea Niebelungilor, Poetul povesteşte şi el, în felul, lui devalizarea celor patruzeci de milioane dolari într-un roman la care scrie intermitent. Dar în manuscrisul lui, Sonia Schneider devine Brunhilda, ex-poliţistul Herman Reig, magul Turold, iar Alex Bandera, Stalin, Musulimu, Theo Vaida şi ceilalţi - cruciaţi plecaţi sǎ elibereze Ierusalimul (depozitul) de sarazini (poliţie).

Şi mai existǎ o a treia linie, care porneşte de la Alex Bandera şi care este un fel de comentariu intermitent al semnificaţiei tuturor înîmplǎrilor, un fel de cheie pentru o lectura subtextualǎ: statuia norocului din faţa depozitului, cîndva un cazinou vestit sub numele Fortuna Star, îi apare, lui Alex Bandera o replicǎ a legendarei Passifae, soţia depravatǎ a regelui Minos, iar cornul abundenţei pe care-l ţine în mîna stîngǎ, un falus uriaş. Norocul e de partea celor vitali, gîndeşte Bandera, şi vitalitatea se exprimǎ mai ales printr-o sexualitate debordantǎ Aşadar identificînd simbolul statuii, Bandera înţelege cǎ atacul lor va reuşi. Norocul, Fortuna, este de partea celor ca el, ca Sonia Schneider, ca Nastasia şi chiar ca inofensivul debil mintal Rousseau, o adevǎratǎ maşinǎ inepuizabilǎ de copulaţie, care face şi el parte din tabǎra învingǎtorilor. Romanul ar intenţiona astfel sǎ fie o poveste despre putere în diferitele ei forme - a sexului, a banilor, a prieteniei - despre realitatea, aparenţa şi limitele ei, despre valoarea vieţii pe care autorul nu o admite în afara acestei triade. Dar povestea aceasta este spusǎ cu un umor decapant care se aplicǎ în mod fericit tuturor scenelor hard - fie de sex, fie de violenţǎ.

Despre Anton Anghel în paginile de introducere se spunea cǎ ar fi fǎcut pentru prima oarǎ experienţa detenţiei în România unde ar fi fost şi torturat, ca opozant al regimului. Ecourile acestei experienţe, de va fi fost realǎ, se întîlnesc în cîteva amintiri din tinereţe ale lui Alex Bandera care în pofida numelui sǎu spaniol este român, precum şi în amintirile polonezei Sonia Schneider care-şi rememoreazǎ la un moment dat indigenţa românilor din timpul comunismului, aşa cum o percepuse ea în concediile petrecute pe litoralul românesc. Sînt reminiscenţe care par «lipite», întrucîtva inutile pentru identitatea personajelor. Dar nu sint inutile şi pentru identitatea autorului. Ele seamǎnǎ cu semnǎtura pictorilor în colţul tabloului: aceasta nu sporeşte prin nimic frumuseţea pînzei dar reprezintǎ cantitatea minimǎ de informaţie necesarǎ pentru ca tabloul acela sǎ iasǎ din seria obiectelor anonime. În lipsa biografiei autorului, a informaţiilor despre el, a interesului criticii prin care i-am fi putut urmǎri evoluţia , «trecutul» românesc al lui Alex Bandera este singurul indiciu care ne îngǎduie sǎ spunem cǎ Fortuna Star este cartea unui scriitor care s-a nǎscut în România şi a pǎrǎsit ţara într-un anumit timp, în anumite împrejurǎri şi dupǎ ce a trǎit sub un anumit regim. Nu e mult, nu e suficient pentru cunoaşterea autorului, dar e ceva mai mult decît nimic.

Articol publicat în revista Timpul, no.7, iulie 2007, p. 20 și introdus în volumul Imprevizibilul triumf - cronici și eseuri literare, Iași, Institutul European, 2008, p.189-194, semnat de același autor.